Atacul de panică: de ce apare din senin și ce poți face ca să nu îți mai fie frică de următorul?

„Eram liniștit și, dintr-odată, inima a început să îmi bată foarte tare. Nu mai puteam să respir normal, amețeam și am avut senzația că o să leșin sau că o să mor.”

Așa descriu multe persoane primul atac de panică. Uneori apare într-o perioadă dificilă, alteori tocmai când lucrurile par să fie în regulă. Iar faptul că nu găsești o explicație imediată îl poate face și mai înspăimântător.

După primul episod apare adesea o altă problemă: frica de următorul atac de panică. Începi să îți urmărești pulsul, respirația sau orice senzație neobișnuită din corp. Poate începi să eviți anumite locuri sau situații. Și, fără să îți dai seama, tocmai această teamă poate întreține problema.

Ce este un atac de panică?

Atacul de panică este un episod de frică sau disconfort intens, însoțit de simptome fizice și cognitive care pot apărea și se pot intensifica rapid.

Printre manifestările frecvente se numără:

• palpitațiile sau accelerarea pulsului;

• senzația de lipsă de aer;

• presiunea sau disconfortul în piept;

• amețeala;

• tremurul și transpirația;

• senzația de sufocare;

• furnicăturile sau amorțeala;

• senzația că lucrurile din jur sunt „ireale”;

• teama că îți vei pierde controlul;

• frica de moarte.

Pentru persoana care îl trăiește, pericolul pare cât se poate de real.

De ce atacul de panică pare să apară „din senin”?

Uneori există un factor declanșator evident, dar nu întotdeauna.

Stresul acumulat, oboseala, perioadele de schimbare, conflictele, îngrijorarea prelungită sau o stare generală de tensiune pot crea un context în care organismul devine mai sensibil la semnalele de alarmă.

În alte situații, punctul de pornire poate fi chiar o senzație corporală obișnuită: inima bate ceva mai repede, apare o ușoară amețeală sau simți că respiri diferit.

Problema nu este neapărat senzația în sine, ci semnificația pe care i-o dai.

Cercul vicios al atacului de panică

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, unul dintre mecanismele importante este interpretarea catastrofică a senzațiilor corporale.

De exemplu:

Simt că inima îmi bate mai repede.

Gândul poate fi:

„Ce se întâmplă? Poate fac infarct.”

Apare frica. Organismul reacționează la frică: pulsul crește și mai mult, respirația se modifică, poate apărea amețeala.

Aceste senzații par să confirme gândul inițial:

„Știam eu că se întâmplă ceva grav.”

Frica devine și mai puternică, iar cercul se alimentează singur.

Pe scurt:

senzație corporală → interpretare catastrofică → anxietate → intensificarea senzațiilor → interpretare și mai amenințătoare → panică

Înțelegerea acestui mecanism este un pas important în tratamentul atacurilor de panică.

„Dacă mi se întâmplă din nou?”

După un atac intens, este firesc să devii mai atent la corp. Problema apare atunci când această atenție se transformă într-o supraveghere permanentă.

• „Îmi bate inima normal?”

• „Dacă mi se face rău aici?”

• „Dacă sunt singur și începe din nou?”

• „Unde este cea mai apropiată ieșire?”

Unele persoane încep să evite metroul, condusul, aglomerația, magazinele, avionul, sălile de cinema sau locurile din care cred că nu ar putea pleca repede.

Evitarea aduce o ușurare imediată, dar poate transmite creierului un mesaj nedorit: „Am scăpat pentru că am evitat. Deci situația chiar era periculoasă.”

În timp, lumea persoanei poate deveni din ce în ce mai restrânsă.

Ce poți face în timpul unui atac de panică?

Primul impuls este adesea să încerci cu orice preț să oprești senzațiile. Uneori însă, lupta cu ele le face să pară și mai amenințătoare.

Poate fi mai util să îți amintești ce se întâmplă:

„Recunosc această stare. Este anxietate. Corpul meu a activat alarma, dar faptul că simt pericolul nu înseamnă automat că sunt în pericol.”

Respirația poate fi lăsată să revină treptat la ritmul ei normal, fără inspirații repetate, foarte profunde și forțate.

Este important însă ca simptomele noi, severe sau neobișnuite să nu fie presupuse automat ca fiind provocate de panică. Unele probleme medicale pot produce manifestări asemănătoare și trebuie evaluate corespunzător.

Cum ajută psihoterapia cognitiv-comportamentală?

În psihoterapia CBT nu lucrăm doar pentru a „calma” atacul atunci când apare.

Încercăm să înțelegem și să modificăm mecanismul care îl întreține.

Procesul poate presupune identificarea gândurilor catastrofice, înțelegerea reacțiilor corpului, reducerea comportamentelor de siguranță și a evitărilor și expunerea graduală la senzațiile sau situațiile de care persoana a ajuns să se teamă.

Scopul nu este să îți controlezi permanent corpul.

Dimpotrivă.

Scopul este să nu mai interpretezi fiecare senzație ca pe un semn că urmează o catastrofă.

Când este momentul să ceri ajutor?

Un atac de panică izolat nu înseamnă automat că există o tulburare de panică.

Însă, dacă trăiești cu teama constantă că atacul se va repeta, ai început să eviți situații sau locuri ori anxietatea îți limitează viața, merită să ceri ajutor specializat.

Pentru multe persoane, schimbarea importantă apare atunci când întrebarea nu mai este:

„Cum fac să nu mai simt niciodată anxietate?”

ci:

„Cum pot să nu mă mai sperii atât de tare de ceea ce simt și să gestionez atacul de panică?”

Aceasta este una dintre direcțiile în care putem lucra în psihoterapia cognitiv-comportamentală.

Nicoleta Pițu
Psiholog – Psihoterapeut cognitiv-comportamental
București